”...umbrele nopții cad ca un zăbranic peste Curtea Leilor și își trimit întunericul în sălile alăturate. Nu există nici un alt ceas mai melancolic și mai în armonie cu legenda măreției trecute.”
În astfel de ceasuri mă simt atras de Sala Dreptății*, ale cărei arcade înalte și sumbre se întind până la partea cea mai de sus a Curții. Aici, în prezența lui Fernando și a Isabelei, și a strălucitoarei lor curți, a avut loc ceremonia pompoasă a unei liturghii solemne, consfințindu-se ocuparea Alhambrei.
Se mai recunoaște și acum, în pereți, crucea altarului sub care au oficiat marele cardinal din Spania și cei mai înalți demnitari religioși ai țării.
.jpg)
Îmi închipui clipa în care acest loc s-a umplut de oștirea cuceritoare, amestec de prelați cu mitră și călugări tunși, de cavaleri îmbrăcați în zale de oțel și de curteni înfășurați în mătase.
Crucifixe și cârje de prelați, alături de însemnele heraldice și steagurile aroganților conducători ai Spaniei, desfășurate de-a lungul încăperilor musulmane.
Mi-l închipui pe Columb, viitor descoperitor al lumii, ocupând un loc modest dintr-un colț îndepărtat, umil și uitat spectator la acest spectacol.
Mi-i închipui pe Regii Catolici prosternați în fața altarului, aducând mulțumirea lor pentru victoria repurtată, în timp ce pe sub bolțile palatului răsunau acordurile grave ale Te-Deum-ului.
Dar închipuirile se șterg repede. Spectacolul se termină. Monarhul, călugărul și soldatul se întorc în uitare alături de musulmanii învinși.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu