Yusuf Abdul Hagig

Note de lectură

Pentru călătorul subjugat de interesul deosebit pentru istorie și poezie, Alhambra este un loc desăvârșit de venerație. Zeci de legende și tradiții, adevărate sau imaginate, zeci de cântece (”romances) arabe sau spaniole, de dragoste, de război și de cavalerie sunt legate de dăinuirea acestei fortărețe orientale.
Monarhul care a desăvârșit și înfrumusețat Alhambra a fost Yusuf Abdul Hagig, urcat pe tronul Granadei în anul 1333. Era un rege generos, iubitor de pace și de cultură. În timpul său s-a construit frumoasa Poartă a Dreptății, la intrarea cea mare a fortăreței. A fost terminată în1348.
Geniul suveranului imprimă gustul pentru lux și rafinament.
”Nobilii din Granada, imitând gustul suveranului, au umplut orașul cu  grădini și palate splendide, în care pardoselile erau din mozaicuri iar pereții și tavanele erau împodobite cu stucaturi bogate, pictate în aur și albastru și în alte culori strălucitoare”...(W.Irwing)
Un scriitor arab al vremii nota: ”Pe timpul lui Yusuf Granada era un vas de argint umplut cu smalade și rubine.”
În  anul 1354  pe când regele se ruga în moscheea din Alhambra, un  nebun  s-a apropiat de el și l-a înjunghiat.
S-a stins foarte repede, din păcate. A fost depus într-un mormânt impresionant de marmură albă. ”Un epitaf lung, săpat cu litere de aur pe un fond albastru vorbește despre virtuțile dispărutului ”...
Astăzi acest monument nu mai există. Totuși numele lui a rămas înscris între delicatele și grațioasele podoabe ale Alhambrei”...

***
În Biserica Domnească de la Curtea de Argeș s-a găsit inscripționat pe un perete anul 1352. Yusuf a murit în 1354. Se poate spune cu certitudine că Yusuf  a fost contemporan cu ctitorul Bisericii Domnești.(n.a)

Alhambra, 1492

Washington Irwing
”...umbrele nopții cad ca un zăbranic peste Curtea Leilor și își trimit întunericul în sălile alăturate. Nu există nici un alt ceas mai melancolic și mai în armonie cu legenda măreției trecute.”

    În astfel de ceasuri mă simt atras de Sala Dreptății*, ale cărei arcade înalte și sumbre se întind până la partea cea mai de sus a Curții. Aici, în prezența lui Fernando și a Isabelei, și a strălucitoarei lor curți, a avut loc ceremonia pompoasă a unei liturghii solemne, consfințindu-se ocuparea Alhambrei.
    Se mai recunoaște și acum, în pereți, crucea altarului sub care au oficiat marele cardinal din Spania și cei mai înalți demnitari religioși ai țării.

  
 Îmi închipui clipa în care acest loc s-a umplut de oștirea cuceritoare, amestec de prelați cu mitră și călugări tunși, de cavaleri îmbrăcați în zale de oțel și de curteni înfășurați în mătase.
    Crucifixe și cârje de prelați, alături de însemnele heraldice și steagurile aroganților conducători ai Spaniei, desfășurate de-a lungul încăperilor musulmane.
    Mi-l închipui pe Columb, viitor descoperitor al lumii, ocupând un loc modest dintr-un colț îndepărtat, umil și uitat spectator la acest spectacol.
    Mi-i închipui pe Regii Catolici prosternați în fața altarului, aducând mulțumirea lor pentru victoria repurtată, în timp ce pe sub bolțile palatului răsunau acordurile grave ale Te-Deum-ului.
    Dar închipuirile se șterg repede. Spectacolul se termină. Monarhul, călugărul și soldatul se întorc în uitare alături de musulmanii învinși.

M