Alhambra toamna

Din clipa în care m-am lăsat în voia reveriei a sporit curiozitatea mea de a ști și mai multe lucruri despre regii care au construit, reconstruit și înfrumusețat acest palat, simbol al măreției și gustului oriental...Numele lor se află încă în textele caligrafiate grațios  pe ziduri; aceste inscripții elogiază  forța și permanența dominației maure. Dar câte informații nu s-au pierdut între timp!
Generații după generații, acești mauri (moros) s-au străduit să stăpânească acest ținut andaluz.
Dar descendenții lui Muza și Tarik n-au crezut niciodată că vor fi alungați de pe aceste pământuri și că vor trece prin aceleași strâmtori prin veniseră odinioară, victorioși, străbunii lor...
M-am despărțit cu tristețe de Alhambra gândindu-mă că acest regat maur al Granadei nu a fost decât o vremelnică plantă exotică care nu s-a prins de pământul Spaniei. A rămas aici, doar ca o mărturie a acestei treceri, palatul Alhambra...

Alhambra - Tradiții locale

Pasiunea pentru povești

Spaniolii păstrează acestă pasiune orientală pentru povești și îndrăgesc nespus miracolele. Au o inclinație romantică spre aventură. Cred că în fiecare spaniol există un Don Quijote. Poveștile au ca motive constante legende miraculoase despre sfinți sau despre actele de bravură ale cavalerilor sau contrabandiștilor de odinioară.
Dar nu există temă mai pasionantă decât aceea a tezaurelor îngropate de mauri. Fiecare turn, foișor sau palat ruinat are legenda sa despre un tezaur ascuns și legat de o vrajă. Pentru că în timpurile diferitelor conflicte orașele și palatele își schimbau des stăpânii, iar aceștia, în speranța reîntoarcerii, își ascundeau banii și bijuteriile în ziduri, în fântâni, în pământ. Și este adevărat că, din când în când, după sute de ani, s-au găsit astfel de tezaure.
Iar Alhambra are cele mai multe povești de acest fel. Se spune că s-a găsit un vas de pământ ars în care se aflau monede maure și scheletul unui cocoș care ar fi.fost îngropat de viu...O întâmplare ca aceasta a stimulat imaginația și nu există sală, boltă, sau turn despre care  să nu se creadă că ascunde comori fabuloase.

W.Irving : ”Amintiri despre Boabdil” ( III )

 W.Irving :


”...am mers mai departe, ajungând la poalele munților Alpujarras. De pe una din colinele acestea se presupune că Boabdil s-a întors pentru ultima dată să privească Granada și de atunci această colină se numește Coasta Lacrimilor. Dincolo de ea, un drum de nisip, drumul exilului.
Am dat pinteni calului și am ajuns pe vârful unei stânci, unde  se spune că Boabdil ar fi plâns pentru ultima dată. Stânca se cheamă de atunci ”Ultimul suspin al maurului”. Aici durerea lui a fost mai amară ca oricând, pentru că mama sa, cea care îl ajutase în ceasuri de pericol și-i dăduse mereu curaj, i-ar fi spus: ”Faci foarte bine că plângi ca o femeie ceea ce n-ai știut să aperi ca un bărbat”, cuvinte care sună mai degrabă ca o mândrie de prințesă și nu ca o mângâiere de mamă.
Se crede că atunci  când episcopul Guevara i-ar fi povestit această întâmplare lui Carlos al V-lea, accesta ar fi exclamat : ”Dacă aș fi fost eu in locul lui sau el în locul meu, în loc să trăiesc în Alpujarras fără regat, mi-aș fi făcut mormânt din  Alhambra”

Boabdil (privind Granada)
(pictură de Alfred Dehodencq)

*Alpujarras  este o regiune istorică din Andalucia, împărțită între două provincii, Granada și Almeria, la poalele laturii sudice a munților Sierra Nevada. Aici a mai rămas un timp populația de origină maură, după cucerirea Granadei în 1492.

W.Irving:Amintiri despre Boabdil ( II )

Boabdil declară război Regilor Catolici
(desen  de Jose Segrelles)

”N-a mai rămas nimic din Turnul celor  șapte pământuri pentru că întreg edificiul a fost aruncat în aer de către francezi. Totul e o ruină, dar se mai observă încă arcul porții pe unde a ieșit Boabdil, poartă zidită încă o dată, așa cum și-a dorit-o, cu piatră, pentru ca nimeni să nu mai poată să treacă prin ea.
Am părăsit locul acela și m-am urcat pe cal, mergând pe urmele nefericitului rege. Trecând peste Dealul Martirilor și înaintând pe lângă zidul grădinii unei mânăstiri cu același  nume, am coborât într-o vale prăpăstioasă...
Pe acest drum al durerii și-a început marșul înfrângerii nefericitul rege,ocolind privirile mulțimii...Trecând prin Poarta Morilor, continuându-mi drumul pe malul râului Genil, am ajuns la o cupolă, cândva moschee, unde se presupune că Boabdil a înmânat cheile orașului lui Ferdinand Catolicul.
De aici, la pasul calului am străbătut câmpia până la un sat apropiat unde se crede că l-ar fi așteptat familia și servitorii., trimiși  în afara Alhambrei cu o noapte înainte, pentru ca mama și soția sa să nu vadă umilința la care era supus...”

Plecarea în exil a familiei lui Boabdil
(pictură de Manuel Gomez Moreno)

W.Irving: ”Amintiri despre Boabdil”(I)

”Am căutat poarta prin care Boabdil a părăsit pentru totdeauna Alhambra, atunci când a trebuit să cedeze totul. Dintr-un capriciu al spiritului său abătut și melancolic, ori poate, dintr-un sentiment superstițios, el i-a rugat pe Regii Catolici ca nimeni să nu mai circule pe poarta înfrângerii sale.
Din compasiune pentru el Regina Isabel a pus de a zidit poarta aceea. Și am întrebat în zadar unde ar putea fi. În cele din urmă, modestul meu servitor, Mateo Jimenez, mi-ar spus că trebuie să fie poarta zidită cu piatră, căci așa i-au spus tatăl și bunicul lui...
Ea se află pe o imensă ruină, cea care a fost ”la Torre de los siete suelos ”, faimos acum prin tot felul de misterioase legende”...

***
Una dintre aceste legende vorbește despre tezaurul imens pe  care Boabdil l-a ascuns într-o încăpere secretă.(W.Irvimg : ”El legado del moro ( ”Moștenirea maurului”).
Când Boabdil a ieșit  pentru a înmâna, în câmpie, cheile orașului Regilor Catolici, l-a lăsat pe Aben Comixa, vizirul său, să-i aștepte pe suveranii spanioli la Poarta Dreptății pentru a le da în primire fortăreața.